Despre 1 și 8 Martie

Despre 1 si 8 Martie, dragoste, ura, invidie si…alte nimicuri de primavara-iarna.

f1 si 8 Martie sunt doua zile complet diferite in istoria sentimentelor mele. Cu valente si incarcaturi afective total diferite.

Martisorul imi era tare drag. Ma pregateam zile intregi pentru acest obicei. Cumparam sau confectionam martisoare. Taiam, coseam, impleteam, lipeam, coloram, bricolam flori presate, pene, bucati de coaja de copac… Toata ziua umblam cu degetele cleioase de la lipiciul “Pelicanol”.

In copilarie am fost una dintre fetele “populare”si curtate de pustii de seama mea, uneori si de catre cei din clasele mai mari. Stiam prea bine ca eram invidiata pentru asta. Dar nu-mi pasa. Ma simteam bine in rolul de mica vedeta din curtea scolii. Unii baieti imi carau ghiozdanul pana acasa, altii se intreceau care mai de care sa-mi ia cate o eugenie sau inghetata Polar de la colt sau sa ma plimbe cu bicicleta. Evident ca am starnit invidii. Dar m-am invatat sa traiesc de mica cu povara lor. Mi-au auzit urechile tot felul de rautati. De la: “stim noi ca parintii tai sunt despartiti si ma-ta e o curva si de aia te-a dat statul ca sa te cresca tatal”, pana la: “stim noi ca tu de fapt esti adoptata (fapt complet neadevarat ). De aia nu vin nicioadata ai tai la vreo serbare.”

Ei bine, ziua 1 Martie era  triumful meu absolut  asupra “gaitelor”. Ele isi dadeau martisoare doar  intre ele, iar mie nicioadata. In semn de dispret. Desi nu le facusem nimic si as fi vrut chiar sa fim prietene.

1 Martie era una dintre cele mai fericite zile. Toti baietii din clasa mea imi aduceau martisoare. Basca cei de la alte clase. Aveam banca plina. Iar eu le puneam pe TOATE in piept si umblam asa ca un curcan tantos prin curtea scolii.

Purtam pe si in piept toata dragostea celor mai ravniti baieti din scoala. Iar “gaitele” vedeau cum imi aduceau martisoare si asteptau timizi sa-i pup pe obraz… Printe ei erau si unii la care ar fi ravnit si ele. Insa ei imi aduceau MIE martisoare si asteptau cuminti sa fie pupati de catre MINE, nu de catre ELE.

1 Martie era ziua mea glorioasa, cand stiam ca sunt iubita, admirata, invidiata.

Apoi urma cumplita zi de 8 Martie. Iarasi lipeam, bricolam, taiam, coseam mesterind ceva pentru mama. Eu mai abitir decat ceilalti si cu har intru ale scrisului, mai incropeam si cate o poezie, pe care apoi o recitam la serbare in aplauzele tuturor. Mesteream la felicitarea de ziua mamei si ma rugam ca in fiecare an sa vina acasa, sa-mi citeasca scrisoarea si sa-mi spuna ca ma iubeste si ca-i place poezia… In fiecare seara de 8 Martie adormeam cu lacrimi amare si cu felicitarea rupta sub perna. Si ma uram pe mine, fiindca o uram pe mama. Degeaba invatam bine, degeaba eram comandanta de detasament, degeaba eram draguta si admirata de baieti, degeaba eram toata ziua numai un zambet cu toata lumea : EA tot nu ma iubea, EA tot nu venise… Si ma culpabilizam eu pentru asta. Ca nu sunt si n-o sa fiu suficient de buna pentru ea. In rarele situatii cand venea acasa, iar eu incercam sa o dojenesc ca vine prea rar, imi explica foarte calma ca ea nu m-a dorit niciodata si stropul ala era maximum ce putea sa ofere. Bineinteles, intr-o forma mai frumos ambalata, insa ideea era ca am fost o “greseala” a tineretii si “‘un motiv de divort”. Asta am fost eu mereu  in inima mamei : o greseala si un fiasco.

Apoi, urma serbarea de 8 Martie, cand era triumful “gaitelor “ asupra mea. Veneau care mai de care cu mamele lor, cu tatii, cu bunicii la serbare. Atat de mult mi-as fi dorit sa fie si mama mea cea tanara si frumoasa printre ele. Sa ma dau si eu  macar mare cu ea printre grasanele si uratele lor de mame cu parul facut  permanent mic si cu  rochii din plastic.

Ani de zile mi-am imaginat momentul in care s-ar da usa de perete si ar intra si MAMA MEA. Subtire, foarte eleganta, cu parul blond, intotdeauna coafat impecabil si emanand in jur efluvii de parfum fin. As fi fost cea mai fericita din lume sa pot iesi si eu pe poarta scolii cu mama mea de mana.

Insa nu mi-a fost dat sa fie asa. “Gaitele” stateau la serbare in primul rand si ma tintuiau cu privirea. Isi vorbeau la ureche, despre faptul ca mama mea nu a fost niciodata la vreo serbare si nu o s-o vada nici acum, fiindca nu venise nicioadata. Si le ungea pe suflet. Era ziua lor cand imi puteau plati cu varf si indesat pentru gloria mea de peste an pentru suspinele lor dupa baietii care ma iubeau pe mine. Atunci ma ardeau ele pe rug si ma perpeleau la foc mic. Probabil nu vazusera  inca fimul ”Carrie”, caci in mod sigur  ar fi aruncat in capul meu o galeata de sange si laturi.

Iar eu stateam pe scena si prezentam ca de obicei serbarea stapanindu-mi cu greu lacrimile. Am invatat de mica sa zambesc, chiar daca sufletul mi-e frant… Am invatat ca sunt puternica, ca nu-mi pasa, ca nu sunt slaba in fata lor. Dimpotriva conduceam perfect serbarea si il chemam la fix pe fiecare personaj, chiar soptindu-le replicile.

Astea sunt povestile mele de 1 si 8 Martie.

Ironic, soarta a facut ca si in cancelarie sa fiu printre  cele mai iubite profesoare. Primeam zeci de martisoare  si brate de flori. Si acum imi rasuna in urechi vorba unei colege de cancelarie, cand a intrat la ora dupa mine (caci eu mai stateam de vorba in pauza cu elevii):

“-  Da’ deschideti dracu’ geamul asta, ca mi se face rau de la mirosul asta de flori!”

Cu bune si  cu rele, astea sunt amintirile zilelor mele de 1 si 8 Martie.

Iar povestea primului Martisor primit de la sotul meu este asta. Nu avea bani, insa avea imaginatie si indemanare. Cand aveam 16 ani, mi-a daruit o bratara mesterita  dintr-o curea de piele de la o masina de cusut marca Sienger, peste care fixase cu doua bucati de metal  o bucata de os de vaca, pirogravat cu  numele meu. Era un fel de copie dupa o bratara de la Fondul Plastic (ala de pe Magheru ). Era atat de frumoasa… Am purtat-o ani de zile. Iar  prima floare primita de la el a fost o forsitia (probabil rupta din vreun parc ).

Bratara n-o mai am,  fiindca am pierdut-o la Vama Veche (intr-o noapte  furtunoasa si bahica, pe  cand aveam vreo 20 de ani)  si  din care nici nu-mi amintesc prea multe. Mi-a parut atat de rau…, de parca pierdusem diamantul Koh-I-Noor.

Forsitia o iubesc cel mai mult si o asociez cu prima emotie adevarata. Iar  cel mai frumos martisor pe care viata mi l-a oferit vreodata este iubirea fara de tagada a unui om minunat. Sunt o fericita si o norocoasa! El nu m-a dezamagit niciodata si a umplut, cu dragostea lui, toate ungherele intunecate si prafuite ale sufletului meu.

Va doresc o primavara frumoasa!

Candice Luana Dragota

 

Comments

comments

Powered by Facebook Comments

2 Comments

Leave a Reply!

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Follow on Feedly