Despre sport, artă, civilizaţie şi performanţă cu maestrul Radu Beligan

La 91 de ani, marele actor se declară un admirator al “Regelui” şi al lui Federer. Vorbeşte despre amiciţiile trainice legate cu Năstase şi cu Patzaichin.

Amintiri şi emoţii unice într-un dialog cu un titan al teatrului românesc

“Dragul meu, sînt surprins eu însumi că am izbutit să-ţi răspund la întrebări. Ai reuşit să învingi rezistenţa mea la interviuri!”. Sînt cuvintele maestrului Radu Beligan după ce a acceptat o discuţie relaxată despre lumea sportului românesc filtrată decenii la rînd prin ochii, emoţiile şi trăirile unui actor genial. Un dialog deschis în mediul virtual, prin Internet, şi finalizat chiar în cabina sa de la Teatrul Naţional, după una dintre reprezentaţiile memorabile cu “Egoistul”, piesa lui Jean Anouilh care, din noiembrie 2004, se joacă în permanenţă cu casa închisă.

– Maestre, ce loc a ocupat sportul pentru dumneavoastră de-a lungul unei cariere artistice fără egal?
– Profesiunea de actor e singura în care artistul este propriul lui instrument. E bine să cînţi pe un Stradivarius şi nu pe o vioară rablagită. O minte sănătoasă într-un corp sănătos e prima condiţie a actorului, care se aseamănă cu un sportiv fiindcă trebuie, întotdeauna, să fie într-o excelentă condiţie fizică. Dacă nu e “în formă”, nu poate susţine pe scenă, în condiţii de performanţă, o partitură de una, două ore, care îl solicită mental şi fizic în aceeaşi măsură.

– Se mai pune azi preţ pe talent, în sport şi în artă, pentru a stimula performanţa?
– Talentul este doar temelia performanţei, artistică sau sportivă. Caratele performanţei se obţin prin muncă. Aş spune chiar că un talent trebuie să transpire mai mult decît un anonim, dacă vrea să strălucească şi să se valorifice cu adevărat.

– Cum e lumea sportului de azi în comparaţie cu cea din urmă cu 40-50 de ani?
– Mai puţin stresată politic, dar mai sărăcită şi mai ignorată de politici. Acelaşi lucru se întîmplă şi în teatru. Sau în artă, în general.

– Aţi cochetat în tinereţe cu oina, sportul naţional. Aţi jucat în echipa liceului, la Iaşi.
– În tinereţea mea, oina era un sport foarte îndrăgit şi cunoscut. Venea din timpurile noastre străbune. Mă întreb însă cum a fost posibil să ne înstrăinăm de el atît de mult, gîndindu-mă, de pildă, că baseball-ul, desprins din esenţa oinei, s-a dezvoltat incredibil tocmai peste Ocean, la o naţiune tînără, devenind sportul cel mai popular în America.

– Cu fotbalul n-aţi încercat?
– În adolescenţă, am jucat mult în echipe de tineret, extremă dreaptă. Intrînd în teatru m-am îndrăgostit de tenis şi am avut norocul să fiu iniţiat de celebrii fraţi Gogu şi Marin Viziru. Mulţi colegi de-ai mei erau pasionaţi de tenis, iar cei cu care mă înfruntam cel mai des erau minunaţii mei prieteni Ion Lucian şi Ion Vova. Cînd, pe lîngă actorie, am fost însărcinat cu direcţia Teatrului de Comedie şi apoi a Naţionalului, activitatea sportivă s-a rezumat la lungi plimbări pe jos. Astăzi, aceste plimbări fac parte din programul de recuperare pe care l-am început de doi ani, în urma unui nefericit accident. Sic transit…

– Care sînt sportivii şi antrenorii aflaţi aproape de sufletul dumneavoastră?

– Bunii mei prieteni Ilie Năstase, Emerich Ienei, Ivan Patzaichin şi Cornel Oţelea. Îi admir şi îi iubesc.

– Înainte de Revoluţie, lumea sportului se intersecta deseori cu cea a filmului sau a teatrului. De ce s-a rupt această magie dintre cele două emisfere?
– Înainte de ’89 societatea românească era mai puţin divizată. Necazurile şi greutăţile i-au unit pe oameni, au creat punţi ale durerii între domenii diferite. Azi ne îndepărtăm unii de alţii, sîntem mai grăbiţi, mai preocupaţi de domeniile noastre, dar n-aş spune că ne-am însingurat cu totul. Există încă, din fericire, frumoase exemple de prietenii între artişti şi sportivi.

– Citez din Dumitru Dragomir: “Mircea Sandu e cel mai tare. E ca Radu Beligan în teatru”. Cum se vede omul şi preşedintele Mircea Sandu prin ochii maestrului Beligan?
– Cred că este un bun profesionist şi un diplomat abil.

– Sînteţi fanul unei echipe de fotbal?
– Preferinţele mele au oscilat de-a lungul anilor. Actualmente am o simpatie specială pentru Steaua, dar îmi e dragă şi Unirea Urziceni.

– Prin 2006, aţi mers cuGigi Becali la Vadu Roşca, unde ridica un minioraş pentru năpăstuiţii inundaţiilor. Aţi fi dezamăgit să aflaţi că de acel proiect s-a ales praful?
– Am admirat, atunci, disponibilitatea lui Becali de a scoate din impas o comunitate şi de a face pentru ea ceea ce statul nu a fost capabil să facă. Dar dacă de proiect s-a ales praful, cum spuneţi, da, sînt dezamăgit. Asta îmi confirmă încă o dată că în România ultimilor ani totul se reduce la faţadă. Nimic nu se face temeinic şi pînă la capăt.

– Cum s-ar traduce în lumea teatrului o iniţiativă precum cea de la Steaua de a filtra fanii: intră în tribună doar cine-l aplaudă pe Becali?
– Aşa ceva, în teatru, este intraductibil.

– Sălile de teatru sînt arhipline, succesele sînt numeroase, în timp ce stadioanele şi sălile de sport devin tot mai goale. De ce?
– Nu e doar vina protagoniştilor. E şi vina culiselor. Nu e doar vina spectacolului. E şi vina sistemului. Sigur că spectacolul nu poate avea valoare dacă nu beneficiază de actori/jucători, de regizori/antrenori valoroşi. Cum să atingi performanţa fără valori pe teren, fără vedete, fără idoli? Dar, mai ales, cum s-o atingi dacă sistemul însuşi este dezarticulat şi dacă în “vestiare”, de la cele mai înalte cabinete, sportul e mai mereu faultat?

– Ce moment sportiv din trecutul apropiat v-a rămas întipărit pe retină?
– Finala de la Australian Open, cînd idolul meu,Roger Federer, a plîns ca un băieţel.

– Îmi amintesc că, într-una dintre conferinţele pe care le-aţi susţinut la Teatrul Naţional, l-aţi amintit printre modelele dumneavoastră contemporane.
– Succesul uluitor de care se bucură Federer e dovada vie că stă în puterea noastră să ne controlăm gîndirea, emoţiile, şi, de ce nu?, frica, acest sentiment asociat deseori pe nedrept cu laşitatea. Am constatat că poate juca orice strategie îşi doreşte şi poate intra pe teren aproape la comandă. Într-o competiţie în care stresul şi spaima înfrîngerii capătă proporţii covîrşitoare, el joacă detaşat, din instinct, cu curaj şi creativitate. În momentul în care loveşte mingea e prezent cu totul şi lovitura e dată cu mintea şi cu trupul, într-o perfectă sincronizare.

– Există mari campioni, cărora v-ar plăcea să le strîngeţi mîna?
– Mi-ar face mare plăcere să-l cunosc personal pe Federer, dar nici pe Nadal nu mi-ar displăcea să-l întîlnesc şi să-i strîng mîna. Cît despre marii noştri campioni, de mult îmi doresc să-l cunosc pe Gică Hagi.

Adoră Barcelona: “E magică!”
Radu Beligan se declară un fan al echipei lui Guardiola: “Urmăresc cu imensă plăcere jocurile Barcelonei. Este expresia artistică a fotbalului. Se înalţă aproape de perfecţiune. Jocul ei e inspiraţie pură. Şi ştiinţă. Acurateţea paselor, precizia şuturilor şi bucuria explozivă, pură, plenară, sinceră a golului o singularizează, făcîndu-ne pe noi, spectatorii, să înţelegem frumuseţea fotbalului şi să ne menţinem proaspătă dragostea pentru acest joc”.

“Autograf preţios de la un sportiv? Nu, îl am pe al lui Dali!”
O povestioară neobişnuită din viaţa lui Radu Beligan: a obţinut în urmă cu mulţi ani un autograf de la celebrul Salvador Dali, amintire pe care a trimis-o spre păstrare fiicei sale din Australia pentru a pune la adăpost documentul de un eventual furt din România! Maestrul: “Nu există azi mari performeri sportivi ale căror autografe aş simţi nevoia să le tratez la fel“.

“Nadia avea oriunde un  viitor”
Maestrul despre evadarea Nadiei din România comunistă, cu puţine luni înainte de Revoluţie: “Aerul devenise irespirabil în ţară. Era firesc, cel puţin pentru aceia cu performanţe mondiale, să plece dintr-un sistem care minimiza valoarea pînă la ştergerea identităţii. Numele, victoriile şi gloria Nadiei îi asigurau un viitor oriunde ar fi vrut să se stabilească. Iar fuga ei, ca şi a altor campioni, a constituit un semnal de alarmă şi un protest ferm, o incitare împotriva incredibilelor abuzuri”.

***

Societatea românească, în ansamblu, nu doar sportul, se complace în situaţia de a bălti în vorbă şi miştocăreală, în loc să fie preocupată de seriozitate, onestitate, competenţă, performanţă reală

Comments

comments

Powered by Facebook Comments

Leave a Reply!