Inima știe ce să-și amintească

 “- Am avut mare noroc, Angel. Viata a fost buna cu mine, a mai spus, punandu-i o mana calda pe brat.

– Atingerea l-a speriat. Sau poate nu atingerea, ci familiaritatea cu care-i rostise pentru prima data numele. Carlota si-a dat seama si, prudenta, si-a retras mana. Lui i s-a facut rusine. Totul era ca un balet de subtilitati. Nu intelegea nici el cum de prinsese sa tremure – la varsta lui, dupa ce traise atatea, dupa ce-si luase doctoratul in femei usoare si avusese de-a face cu cativa dintre cei mai mari ticalosi ai epocii sale – din cauza unei maini micute care i se asezase pe antebrat. Poate pentru ca, si-a spus, oricat de mult ne-ar schimba experienta, inaintea anumitor priviri ramanem tot ageamiii de la inceput. Nu conteaza nici durerea, nici experienta, nici timpul. Sunt priviri care ne intorc la punctul de la care am plecat, care e cel al inocentei. Sunt persoane inaintea carora mastile pe care ni le-a pus viata si isi pierd importanta, in fata lor ramanem goi, intotdeauna. Pentru el, Carlota era una dintre aceste persoane.

– Am avut noroc, a repetat ea. Am cunoscut niste oameni buni. Te numeri printre ei, Angel, ai fost pentru mine un adevarat inger, dupa cum ti-e si numele. (…)

– Brancaleone asculta fermecat. Carlota pe care o privea acum semana cu cea din amintirea sa doar fizic. Cea de acum era hotarata, puternica, glasul nu-i tremura cand isi exprima dorintele sau deciziile, nu admitea contraziceri. Abia de zambea. Isi incrucisa mainile cu un gest calculat, il privea drept in ochi. Se purta precum puternicii zilei, ca si acestia invatase sa fie tare ca piatra.

– Ai copii, Angel?

– Nu ar fi fost potrivit, fara o mama care sa-i creasca.

– Vai, imi pare atat de rau… baiguie ea un fel de condoleante, nestiind cum sa-i interpreteze cuvintele, dar el o lamureste imediat:

– Nu am fost insurat niciodata, nu am gasit femeia care sa semene cu ceea ce visam.

– Asta pentru ca ai ridicat stacheta prea sus…

– Sau pentru ca n-am avut curaj sa ma ridic eu la inaltimea visului meu de om cu capul in nori…

– Nu cred ca ai fost cu capul in nori. Avem nevoie de visuri ca de aer.

– Dar se spune ca acolo sus aerul nu mai poate fi respirat.

– Chiar asa? Nu cred asa ceva! Aerul pe care-l respiram ne hraneste. Mi se pare ceva minunat sa respiram visuri, domnule Brancaleone. Iar cu cat se afla mai sus, cu atat mai bine. Si, daca nu putem sari pana la ele, n-avem decat sa invatam sa zburam, a zambit ea, relaxata. Stiu ca pot conta pe dumneata, a adaugat dupa o pauza pe un ton ferm, de parca ar fi expus un adevar indubitabil.” (Care Santos – Aerul pe care il respire)

Inima stie ce sa-si aminteasca.

Comments

comments

Powered by Facebook Comments

Follow on Feedly