Dragos Sorin Nicula

Laur

“Solomon a spus: mai bine traieste pe pamant pustiu decat sa traiesti cu o femeie galcevitoare, si limbuta, si iute la manie; Philon a spus: om drept nu este cel care nu obideste, ci acela care ar putea sa obideasca, dar nu vrea; Socrate l-a vazut pe prietenul sau zorindu-se la niste artisti ca sa-i sape in piatra chipul si i-a spus: te zoresti sa faci o piatra sa semene cu tine, dar de ce nu te ingrijesti sa nu semeni tu cu o piatra; regele Filip a pus pe unul sa judece impreuna cu judecatorii, dar cand a aflat ca acela isi vopseste parul si barba, l-a inlaturat de la judecata spunand: daca nu esti de buna credinta cu tine, cum poti sa fii de buna credinta cu oamenii si cu judecata; Solomon a spus: trei lucruri nu pot sa le inteleg, ba chiar patru: urma vulturului pe cer, caile sarpelui pe stanca si cararea corabiei ce merge pe mare, si caile omului in tineretile lui. Asta nu a inteles Solomon. Asta nu a inteles Hristofor. Dupa cum a aratat viata, asta nu a inteles nici Arseni.” (Evgheni Vodolazkin – Laur)

 

Impresii la cald, care intotdeauna isi stiu lungul nasului si suporta…retusuri.

Laur e departe de a fi un roman exceptional, cum multi recenzori s-au grabit sa lase impresia, ii lipsesc cateva fapte si chipuri esentiale pentru asta, si macar doua-trei idei; in schimb, e un roman destept, scris riguros, de un om foarte bine instruit, iar asta e limpede.

Laur nu entuziasmeaza, dar acapareaza. Laur e mai complex decat ne lasa sa credem initial, intreaba multe, deschide discutii pe subiecte grele, dar o face intr-o maniera ce reflecta mai degraba stiinta scrisului, decat harul sau.

Ideile din Laur nu sunt usor de manevrat, nici de asimilat, nici de inteles pana la capat, dar sunt livrate intr-un ritm ales, cu mijloace rare, iar asta face din carte o reusita; poate ca acest roman nu e cel mai frumos, cel mai destept si cel mai bogat, dar are un merit pe care nu i-l poate lua nimeni; el exista, traieste autentic, desi pare exact pe dos, a venit senin la intalnirea cu oamenii, cu deschiderea pe care putine carti o au; a aparut, iar prin aparitia sa a umplut un spatiu in care nu era nimic; prin nasterea sa, o omorat nimicul.

Pai, si atunci, asta nu e de bine? Ba e, numai sa nu facem din aceasta reusita un eveniment colosal, un cutremur care zguduie timpuri si fiinte, pentru ca asta nu reuseste sa faca Laur, oricat de bine ni se arata el. Ceea ce izbuteste cu naturalete acest roman, este sa acorde sansa unui dialog fata in fata, cu celalalt si/sau cu tine insuti, care odata intamplat si desavarsit, lasa dara aia care nu poate fi stearsa, uitata, sau eliminata sub nicio forma, de nimeni si de nimic.

Laur ramane in memorie, asa cum raman oamenii cu care ne intersectam, intamplator sau nu, la anumite puncte de inflexiune din viata noastra; e un merit enorm al acestei carti, acela ca s-a priceput sa fie, chiar si fara sa poata; si ca atunci cand a putut nu a venit; iar atunci cand nu a putut, a venit negresit. Asta da romanului suflare omeneasca, de asta a prins atat de bine Laur, de asta a impresionat, de asta a placut si a iscat mirari si a pus atatia ochi si minti, in incurcaturi frumoase.

Cartea asta e ca o fotografie alb-negru, la malul Atlanticului, cu o masina de epoca decapotabila, un el si o ea, aproape goi, ascunzandu-si atingerile si saruturile sub palarii imaginare; ghicesti usor in ochii lor entuziasmul pe care ti-l da iluzia unui infinit ce abia se arata pentru intaia oara.

Experienta cititorului este una peste asteptari, este greu de spus altceva, daca incercam sa ne pastram lucizi, pentru ca autorul a construit temeinic; farmecul cartii – desi eu consider ca nu este la nivelul simpatiei cu care aceasta a fost primita-, il gaseste fiecare om inteligent, daca poate sa-si priveasca viata in ochi si daca stie sa-si simta gandurile.

Nu m-a impresionat, dar mi-a placut. Merita citita, cu atat mai mult cu cat ofera oricui sansa de a intelege mai bine cat de departe sunt scriitorii romani contemporani si cat de subtiri sunt cele mai multe dintre romanele lor, din punct de vedere tehnic; artistic, nici macar nu se pot face comparatii, atat de mare e haul.

Asadar, Laur – nu e vreo “icoana”, nu e capodopera literara, dar e un roman strasnic, care stie si poate sa implice pe oricine, intr-un freamat total; e genul de carte care risca sa sufoce oricand, dar care elibereaza la fiecare virgula.

Comments

comments

Powered by Facebook Comments

Leave a Reply!

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.