Nemâncaţi şi pomanagii

Articol preluat integral din ziarul Gandul 


După 20 de ani de când a făcut gestul simbolic să ofere un sul de hârtie igienică celor care s-au murdărit la gură cântând regimul comunist, actorul Victor Rebengiuc dă un interviu ziarului Gândul, în care vorbeşte fără milă despre boala care macină poporul român. „Suntem nişte nemâncaţi şi nişte pomanagii. Ne place pomana, ne plac foloasele fără prea multă muncă şi fără nicio responsabilitate”, spune actorul, sătul de obiceiurile pământului şi de obsesia naţională a micului gratuit. El constată că, deşi material stăm mai bine, la 20 de ani de la Revoluţie, România este „degradată moral“: „La pomană se înghesuie toţi, se calcă în picioare. Ce e un mic? Pentru orice om, e posibil să-şi cumpere unul de la un grataragiu din colţul străzii. Dar ei nu! Ideea e să te baţi cu toţi, să te împingi acolo, să-ţi dea unii mititelul gratis şi pe urmă să-l mănânci fericit şi cu hainele rupte în urma luptei“.

Victor Rebengiuc se referă la România şi la români „după 20 de ani“, la noul Guvern „de incompetenţi”, la obsesia naţională Gigi Becali, la degradarea mass-media ce produce, la rândul ei, degradarea spirituală a societăţii româneşti. Nu în ultimul rând, dezvăluie cum trăieşte „viaţa pe timp de criză“, găsind salvarea în cultură, în gătit şi mâncat sănătos, în comunicarea pe internet, prin Facebook.

Una dintre cele mai intransigente conştiinţe publice, Victor Rebengiuc nu s-a sfiit, în ultimii ani, să pună degetul pe rănile societăţii româneşti şi să sprijine puţinele iniţiative despre care a crezut că sunt de natură să ridice societatea. În paralel, şi-a continuat cariera pe scenă, devenind cel mai premiat actor român, cea mai recentă nominalizare a lui la titlul de „cel mai bun actor într-un rol principal“ judecându-se chiar luni seară, în cadrul Galei Uniter, ce va fi transmisă în direct la TVR1 de la ora 20.00.

– Criza pluteşte peste tot în aer, iese din televizor imediat ce-l deschizi: deci prima întrebare vine firesc „cum trăiţi criza, domnule Rebengiuc?” Vă afectează sau doar auziţi de ea şi treceţi peste?

– Eu aproape că nu mai deschid televizorul, nu prea mă mai uit la ştiri, sunt atât de contradictorii de la clipă la clipă, încât nu vreau să-mi încarc memoria cu ele. Ce constat este că avem un Guvern de diletanţi care încearcă tot felul de măsuri, fac experimente pe spinarea noastră, fără să aibă idee ce trebuie să facă de fapt şi prin asta induc panică în populaţie. Noroc că perspectiva mea de viaţă nu mai e foarte vastă. Nici nu sunt parlamentar ca să pot asigura copiilor mei un trai îmbelşugat după un singur mandat. Eu am acelaşi „mandat” de vreme îndelungată, de 50 de ani de teatru, dar n-am putut să fac mai nimic din punct de vedere al bunăstării materiale. Lor le ajunge un mandat de patru ani ca să devină bogaţi cu tot neamul lor. În schimb, li se pare excesiv să încaseze cineva şi pensie, şi salariu.

– Aţi fost una dintre vocile care s-au ridicat împotriva ordonanţei guvernului care încerca să elimine această dublare, pentru că au fost identificaţi aşa-numiţii „pensionari de lux”. Cum vedeţi lucrurile?

– Eu m-am luptat pentru noi, actorii, fiindcă mi se pare o mare nedreptate şi o prostie. Noi nu luăm locul tinerilor, fiindcă nu putem juca decât rolurile vârstei, eu nu pot să joc Romeo nici dacă aş vrea. Şi poate că aş vrea!(râde). Dar nu e cazul, există limite care nu-ţi permit să „ataci” rolurile după bunul tău plac. E încă un lucru care nu face decât să descalifice acest Guvern. Cât despre „pensionarii de lux”, sunt sigur că ei vor rămâne cu locurile lor de muncă cumularde, în timp ce singurii afectaţi am fi noi. La Naţional sunt 11, iar la Bulandra 2-3 actori care au şi pensie, şi salariu, asta ca să priceapă lumea despre ce e vorba. Şi dacă n-am munci! Dacă am avea un salariu „filantropic”! Dar noi chiar muncim, jucăm în multe spectacole şi îndrăznesc să spun că muncim şi bine, cu toată lipsa de modestie…

– Prezenţa dvs în societate e foarte constantă, cum se face că sunteţi atât de implicat? Acum câteva zile aţi semnat un Apel pentru salvarea culturii. Cum ar trebui ea, cultura, tratată în vremuri de criză?

– E cea mai mare greşeală ca în vremuri de criză să te gândeşti să sacrifici cultura. Pentru că în ultimii 20 de ani singura care a marcat puncte pozitive pentru România, în reprezentarea ei internaţională, a fost cultura. Faptul că în ultima vreme au existat nişte bugete mai mari pentru cultură, că ICR, de exemplu, a putut trimite în afara ţării atâţia reprezentanţi ai vieţii artistice, artişti din toate domeniile şi toate generaţiile, a făcut o impresie deosebită. Ştiu asta pentru că am fost unul dintre cei care au jucat spectacole în turnee sprijinite de ICR, iar oamenii ne-au apreciat, pentru că a fost cazul! Să iei bani de la cultură şi să-i dai la ce? Şi pentru ce? Sigur, problemele sociale sunt foarte grave, nu poţi lăsa oamenii să moară de foame, dar în nici un caz aceste probleme nu se pot rezolva prin sacrificiul culturii. Niciodată n-aş vota aşa o prostie.

– Apropo de vot, cu cine aţi mai vota, de fapt? Există o zonă a intelectualităţii care s-a aliat total preşedintelui Băsescu, de exemplu – cum vi se pare?

– Cred că au renunţat deja. Cea mai puţină încredere o am în cei mai proaspăt veniţi pe scena politică. Dar, privind înapoi spre aceşti 20 de ani, poţi spune că aproape toţi cei care fac parte din administraţie, Guvern, Parlament, intră acolo ca să se îmbogăţească, ei şi familiile lor. Nu-i interesează scopurile reale pentru care se află acolo, se ocupă de propria bunăstare, iar asta mă scoate din sărite. Nu mai am chef să cred în cineva şi nici să votez. Nici măcar cei tineri nu sunt altfel, cel puţin cei pe care îi vedem acum. La un moment dat, am sprijinit un partid de tineri care veneau din mediul de afaceri sau aveau meserii liberale, oameni care realizaseră ceva prin ei înşişi. Dar ei n-au avut şanse, n-au găsit simpatie, fiindcă alegătorii noştri se orientează spre candidaţii care dau mici! Dai un mic, ai un vot! La pomană se înghesuie toţi, se calcă în picioare, n-am văzut aşa ceva!! Ce e un mic? Pentru orice om, e posibil să-şi cumpere un mititel de la un grataragiu la colţul străzii. Dar ei nu! Ideea e să te baţi cu toţi, să te împingi acolo, să-ţi dea unii mititelul de gratis şi pe urmă să-l mănânci fericit şi cu hainele rupte în urma luptei!

– Ce spune o asemenea „opţiune” despre poporul acesta?

– Spune că suntem nişte nemâncaţi şi nişte pomanagii. Ne place pomana, ne plac foloasele fără prea multă muncă şi fără nici o responsabilitate, asta e…

– Dacă ar fi să refaceţi gestul simbolic făcut la TVR imediat după 89, gestul oferirii sulului de hârtie igienică celor care au nevoie să-şi şteargă urmele afirmaţiilor făcute, cui l-aţi oferi?

– Toată clasa politică ar avea nevoie azi de hârtie igienică, dar mai ales ultimii, care au promis marea cu sarea şi acum dau din colţ în colţ, dând vina pe criza internaţională şi pe guvernarea anterioară ca întotdeauna. E prea mult circ, asta e incredibil! Uitaţi-vă la toată amploarea care s-a dat arestării lui Becali. Cum ne-au ţinut clipă de clipă cu ştiri despre asta! Ce mă interesează pe mine dacă e sau nu arestat Becali? Sunt atâţia oameni în ţara asta arestaţi pe nedrept pe care nu-i ia nimeni în seamă, ce mă interesează pe mine problema lui Becali care, slavă Domnului, are de ce să stea în puşcărie, iar el ştie foarte bine asta. Care e problema? De ce se duc toţi să discute? Obsesia ratingului e îngrozitoare, nu se poate să nu mai ai nici un respect pentru nivelul cultural al acestui popor, pentru nevoia lui de informare reală, cu ce drept să mă ţii tu, televiziune de ştiri, legat o săptămână de poarta tribunalului, ca să aflu dacă e sau nu arestat Becali? Cu ce mă încălzeşte pe mine dacă el stă sau nu închis şi care este relevanţa acestui fapt pentru viitorul acestei ţări? Asemenea subiecte nu interesează decât mahalaua, toate cancanurile astea, bârfele, iar dacă tu, televiziune, îi ţii pe oameni numai cu asemenea poveşti, atunci ei nu fac nici un progres şi la nivelul ăsta rămân. Şi la nivelul ăsta se şi votează, nu ştiu de ce ne mai mirăm! Perspectiva acestei ţări aşa se vede acum: la nivel de bârfă şi de mahala, nu se discută nimic esenţial pentru viitorul ei. Iar problemele esenţiale nu sunt abordate cum trebuie, pentru că aceia care ar trebui să fie responsabili de ele sunt ei înşişi în panică. După toate semnele, acest Guvern nu ştie să ţină volanul în mână, parcă nici n-a făcut şcoala de şoferi. Or fi dintre cei care au luat carnetul pe mită, în Argeş. După 20 de ani de la Revoluţie, România e degradată moral, chiar dacă material stăm mai bine, iar asta ar trebui să ne dea de gândit.

– Luni are loc Gala Uniter, sunteţi din nou nominalizat – aţi fost şi veţi mai fi probabil premiat, sunteţi unul dintre cei mai premiaţi actori români- care e premiul cel mai mare pentru dumneavoastră: recunoaşterea breslei sau a oamenilor obişnuiţi despre care ştiu că vă opresc adesea pe stradă?

– E adevărat că sunt foarte emoţionat când mă opresc oameni pe care nu-i cunosc. E o bucurie fiindcă e ceva la care nu te aştepţi şi ştii că sunt cuvinte care vin total dezinteresat, cuvinte de recunoştinţă. Aplauzele sunt un lucru firesc, ele vin oricum. Iar premiile sunt adesea subiective şi într-un fel sunt rezultatul unor înţelegeri, rar se întâmplă ca un spectacol să ia toate premiile, ca la Oscar. E tot un principiu naţional, probabil, să împăcăm şi capra şi varza.

– Dar dintre „premiile” din viaţa personală, care este cel mai important?

– Sunt absolut înnebunit după nepotul meu, Mircea Maxim, îi ţin poza aici, pe oglinda din cabină. Şi el e înnebunit după mine, de câte ori mă vede. Din păcate, nu am timp să fiu un bunic tradiţional, am prea mult de lucru. Am făcut un film de la începutul anului, acum am început să repet un nou spectacol la Teatrul Naţional, „Toţi fiii mei” de Arthur Miller, în regia lui Ion Caramitru. Iar seara am spectacole, fiindcă sunt cumulard! (râde)

– Dar timpul liber, atâta cât este, cum vi-l petreceţi? Mai gătiţi? Ştiu că asta era o pasiune pentru dvs.

– Mă mai ocup cu computerul, am intrat pe Facebook şi mai schimb mesaje cu fiul meu, cu colegii, mai postez fotografii cu ăsta micu’… Nu sunt genul care să anunţe tot timpul ce face, sau să răspundă la toate testele alea ale lor, dar îmi face plăcere să mai comunic, să aflu informaţii noi, despre meserie şi altele. Şi da, mai gătesc. Mai puţin, fiindcă n-am timp. Dar mi-am schimbat şi stilul: nu mai mănânc gras, înainte îmi plăcea mâncarea grasă.

– Aţi ascultat sfaturile de prin reviste sau a venit de la sine?

– Nu, a venit de la sine, nu-mi mai place. Nu mai beau nici vin, înainte beam un pahar de vin de două, trei ori pe săptămână, acum trec luni de zile şi nu-mi aduc aminte. Şi mă simt foarte bine aşa! N-am citit nicăieri, dar aşa am simţit şi asta îmi dă un fel de echilibru, care pe mine m-a ajutat întotdeauna. E important să faci în viaţă lucrurile care îţi plac, să trăieşti cu plăcere, dar să ai şi echilibru!

Comments

comments

Powered by Facebook Comments

Leave a Reply!

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.