Specie blazată, caut identitate

 

[Steaua in opt colturi (sau Steaua de la Betleem). Sunt opt asemenea insemne, pe fatada casei in care am copilarit.]

Observ la noi, la cei mai multi dintre noi, o dezradacinare, o instrainare cumplita, o superficialitate nemaipomenita si o continua cautare frenetica a ceva care sa ne satisfaca nelinistile, fara ca macar sa stim intotdeauna ce anume cautam, de ce avem trebuinta pentru a ne regasi in primul rand pe noi si, abia apoi, pentru a gasi acea stare de bine, de tihna, de impacare cu ceea ce traim in fiecare zi, cu ceea ce ni se intampla, cu lucrurile, oamenii si faptele impotriva carora ne revoltam, pentru ca le gasim fie inexplicabile, fie nemeritate, fie nedrepte.

Ne zbatem mult, haotic, uneori chinuitor si deznadajduit, uneori nici macar nu stim de ce o facem, o facem pentru ca, pur si simplu, am fost prinsi intr-un vartej din care suntem incapabili sa mai iesim, fiind prea ocupati sa nu pierdem cine stie ce “oportunitati fantastice”, cine stie ce prilej de a arata noi cat de mari si tari suntem unii in fata celorlalti. Ne facem mai mult rau decat bine si o facem cu voluptate; aproape ca nu ne mai pasa de nimic; bucuria cu care traiam odinioara micile fericiri personale s-a pierdut demult si suntem atat de prosti ca, fie nu ne dam seama la timp, fie nu facem nimic pentru a o recupera cumva.

In noi traiesc o inversunare, o incruntare si o intristare pe undeva inexplicabile; ne indepartam unul de altul cu fiecare secundea din viata noastra si o facem atat de natural incat oricine ar zice ca asta ne este rostul, desi nu e deloc asa. Individualismul, pragmatismul, materialismul impinse la extrem sunt mai apreciate ca niciodata; orice este in afara acestora e desuet, e prost, e nefolositor, e ridicol, nu ne trebuie, nu ne pierdem noi timpul cu fleacuri, ca doar suntem oameni seriosi…, aveam treburi de facut, avem de castigat lupte, de dovedit, de justificat, de demonstrat si, din ce in ce mai putin…, de trait.

Acesta e adevarul, traim putin si urat; ne amagim ca traim frumos, bifand lucruri pe care le facem aproape mecanic, pentru ca asta-i ritmul pe care ni-l cere viata de om modern, epoca e de vina, cum ne place sa spunem; pardon, nici macar mecanic nu prea le mai facem, majoritatea le facem informatic. Ne mintim reciproc in aceasta mare de socializare superficiala si ascundem insingurarea sub pres; emotiile sunt rare si uneori induse, incantarea aceea autentica, simtirea curata, exuberanta, ne sunt tot mai straine. Sigur, nu suntem dispusi sa recunoastem multe din toate astea, o parte din noi nici macar nu le percep astfel, dar ele sunt aici, avand grija sa sape adanc si nemilos in omul din noi.

Si ne mai mira dezbinarea, rautatea, ura si amarul care se citesc pe tot mai multe fete? Ne mai mira privirile scaparatoare si vorbele taioase, ne mai mira comportamantele revansarde? De ce sa ne mai mire, cand noi singuri, uitand de lucrurile aparent mici, cautand tot timpul marile realizari, sacrificam tot ce avem bun si frumos in noi si ne punem toata energia in acele actiuni pe care, de cele mai multe ori, in mod gresit, le consideram de cea mai mare importanta. Nu mai stim sa fim din carne si oase, exersam in fiecare zi cum sa fim din circuite integrate si culmea, ne perfectionam in arta de a ne face rau si de a ne autodistruge cu o rapiditate si cu o nonsalanta uluitoare, simuland bucuria de a trai intr-un confort amagitor al constiintei adormite si dopate cu rezultatele actiunilor care ne hranesc egoul urias.

De ce sunt daunatoare toate cele aratate mai sus ? Pentru ca actiunea lor, in timp, ne fura noua identitatea, fara sa simtim; noua ca oameni, noua ca grupuri cu interese si pasiuni comune, noua ca popor, noua!… Tindem sa nu mai fim nimic incercand sa fim cat mai mult sau chiar sa fim totul. Aici e marele necaz. Ne pierdem noi pe noi. Ratacirea asta, alergarea continua, care ne tine mereu ocupati, dandu-ne senzatia ca facem niste mari chestii cu noi insine, cand de fapt ne furam timpul putin pe care il avem, este cea mai paguboasa si mai gri boala de care suferim. Gri, nu neagra; griul asta e mai rau decat negrul, mai periculos,  pentru ca iti hraneste la infinit iluziile desarte.

Nimic nu e mai rau decat obisnuinta; obisnuinta de a actiona in orb, atunci cand nu mai stii cine esti. Orice actiune pe care o demaram ar trebui sa aiba ca punct de pornire bucuria de a face ceva, nu pe aceea a recompensei pentru ceea ce intreprindem; recompensa, in formele ei diverse, va veni oricum.

 

Comments

comments

Powered by Facebook Comments

Leave a Reply!

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Follow on Feedly