The GOAT, in my mind

Roger Federer is the finest player the game has ever seen; the GOAT, in my mind.

Cei mai mari au emotii; emotii atat de evidente, incat habar nu au ce sa faca cu ele; se intampla asa, in unele momente, sa nu le poti lasa niciunde, nici daca ai vrea.

La Teleorman e o vreme londoneza la ora la care Roger si Marin se apucara sa serveasca la Wimbledon; amandoi, fara primul serviciu, daca va vine sa credeti, inca de la inceput; si prima minge de break e a lui Cilic la 2-1 in favoarea sa; insa Federer il face sa greseasca suficient si este 2-2; dar ce inceput timorat, feminin, din partea celor doi; cata fragilitate pentru loviturile lor, altadata devastatoare.

Primul schimb mai intens e transat la fileu de Roger cu o lovitura inventata ad-hoc; avem 3 sanse de a castiga contra serviciului colosal al lui Cilic; si vine break-ul, cu Roger jucand cu reverul, pe reverul lui Marin. Pana si astrologii au zis ca Roger va castiga meciul, nu mai spun de cotele la pariuri, unde Marin are cota 5, de parca ar fi venit accidentat la meci…

Se desprinde usor la 4-2 elvetianul; apoi se merge cu serviciul, previzibil, pana la 5-3, cand Federer face rost de o minge de break, apoi de inca una, Marin face dubla greseala si setul se incheie cu 6-3 pentru Roger; este un inceput de finala usor neasteptat, cu Cilic insuficient de agresiv si cu Roger insuficient de increzator in lovituri; cu toate ezitarile din jocul lor, cei doi nu pot continua; unul dintre ei trebuie sa se ridice din oceanul de nesiguranta; daca e Cilic, vom avea un meci, daca e Roger, finala e deja transata.

Sa vedem; setul doi incepe cu Roger la serviciu si cu Marin negasind solutii la retur; ceva mai devreme, intr-o pauza, Kate rasfoia detasata o revista in loja; regizorul nu rateaza ocazia de a surprinde noua tunsoare; dar, sa revenim la meci: Marin e deocamdata departe de focusul necesar si mai face cadou o sansa de break pe care Roger se grabeste sa o fructifice; e 2-0 si finala risca sa se rupa aici, caci la 3-0, setul pare  deja adjudecat de elvetian.

Marin se aseaza pe scaun si izbucneste in plans; ma uit la el si simt ca imi dau lacrimile, gandindu-ma la ce ar putea fi pentru el; Roger trece pe langa, fara sa priveasca; Marin se acopera cu un prosop; in cele din urma, se ridica si incepe sa serveasca; joaca toate punctele urcand la fileu si reuseste sa castige primul punct in set.

Dar Federer arata bine, se face usor 4-1, apoi 5-1; este evident ca dincolo de fileu se intampla ceva rau; daca nu e fizic, desi asa pare, e chiar mai rau; in mintea sa, Marin Cilic stie deja ca nu va castiga acest meci. Si se face 6-1, Mirka e in picioare, in rochia ei fabuloasa, iar finala aluneca vertiginos catre un sfarsit mult prea clar.

Finala e o dezamagire, crede Wilander; Cilic primeste ingrijiri medicale in pauza, iar Kate se ascunde sub ochelarii ei negri; va reusi Roger sa castige fara sa piarda set la Wimbledon sau Marin va gasi resurse pentru a prelungi suspansul sau, de ce nu, pentru a rasturna destinul? Deocamdata, isi face serviciul si conduce cu 1-0 in setul 3.

“Even the net likes Federer” zice comentatorul britanic, dupa un net pe serviciul doi al elvetianului, care nu are mari problema in a egala la 1; Cilic isi face serviciul cu mare greutate, la fel si Roger; se merge cu serviciul in acest act pana la 3-3, cand Roger castiga pe serviciul lui Marin si asta, prieteni, nu poate insemna altceva decat apropierea inefabilului; la 5-4 in favoarea sa, Roger serveste pentru a fi si mai mare decat putem cuprinde cu gandul. Sunt doua mingi de meci; o rateaza pe prima; a doua e net; dar vine apoi asul la T si omul e cu mainile ridicate, cu bandana in stanga si racheta in dreapta, cu o lume a lui, pe care tribuna si cupa de la Wimbledon au construit-o ca pe o catedrala, pentru o religie inca neinventata. Eyes blinking for Roger!

Bravo, Marin Cilic; ai jucat pana la capat, desi ar fi putut renunta la primele lacrimi. Bravo Roger, nici nu ar fi contat prea mult, daca ai fi pierdut; ai 8 titluri la Wimbledon, la fabulosul, unicul Wimbledon; si ce e 8 daca nu un infinit ridicat in picioare pentru a-l aplauda pe omul care a luat al 19-lea GS al carierei?!

Roger, ca nimeni altul, cu opt titluri pe iarba de la Londra, cu doua finale de GS jucate si castigate in 2017, cu 2 perechi de gemeni in tribuna, cu toata planeta uitandu-se catre atingerea lui maiastra, e raspunsul la intrebarea de ce ii iubim pe cei atinsi de geniu, in dauna celor care muncesc pana la dezumanizare, pentru a atinge performante contabile. Nu recordurile il fac mare pe Roger, nu-nu! Vor fi altii care ii vor bate recordurile, cine stie; pe unele, nu le va putea bate el; ce-l face pe el intangibil este increderea ca jocul sau este ceea ce tenisul are nevoie pentru a se reinventa permanent; el este omul care, de la inceputul carierei si pana azi, a dezvoltat acest sport si il va transforma intr-o asemenea masura, incat ceilalti care vor mai juca tenis, nu doar ca se vor simti permanent provocati, dar se vor simti privilegiati pentru ca au sansa de a incerca imposibilul, acela de a face uitat harul unui om, care candva a sfidat imposibilul, cu naturaletea desavarsita a omului talentat.

Roger este firescul din tenis, iar tenisul este sportul pe care Roger l-a facut un joc, pentru a-l face apoi, pe rand stiinta, poezie, si din nou joc; pentru ca in joc, este omul la limita de sus a imaginatiei, a inteligentei si a inspiratiei sale; in joc sunt senzatiile, adrenalina, creativitatea, desprinderea, plutirea, bucuria, visarea, trezirea, neastamparul, cumintenia si toate trairile pamantului.

Congrats, Roger Federer! Wimbledon its a nice playground! 🙂

 

Comments

comments

Powered by Facebook Comments

Leave a Reply!

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Follow on Feedly
%d bloggers like this: