Verde viu

In anii mai de demult, asteptam sa treaca mai repede iunie, pentru ca stiam ce urmeaza; venea Wimbledon, era fantasticul All-England Club, era alb, verde si era Sampras; erau plonjoane la fileu, slam dunk-uri, erau voleuri-stop, erau asii, erau meseriasii, erau capsunile, era frisca, erau ploile, erau palariile, era stilul, era Rolex, era istoria; era superb, era minunea visata de privirea copilului din Berceni, pentru care Melbourne, New York si Paris nu insemnau mare lucru, comparativ cu Londra.

 

UNITED KINGDOM – JULY 04: Tennis: Wimbledon, Pete Sampras in action during finals match vs Andre Agassi at All England Club, London, GBR 7/4/1999 (Photo by Bob Martin/Sports Illustrated/Getty Images)

In anii mai apropiati, era Roger; dincolo de el, in tenis, nu mai ramane de scris mare lucru; cu toata truda si ritualurile meschine ale lui Rafa, cu toata mandria scoatiana a lui Andy, cu tot spiritul de luptator al lui Nole, cu tot ce a  mai fost si va mai fi in viitorul apropiat, in circuitul masculin, cu toata poezia loviturilor lui Stan, cand Federer paseste pe teren la Wimbledon, toata mingile de tenis de pe planeta isi tin respiratia; si o fac pentru ca stiu, dar mai ales pentru ca simt; simt furtuna din oamenii care izbucnesc in tribune, aplauzele pentru ultimul punct castigator, cel care aduce trofeul. De obicei, asa se triumfa aici, cu punct castigator, nu cu greseala nefortata.

Roger Federer of Switzerland plays a return to Stan Wawrinka of Switzerland during their men’s singles quarterfinal match at the All England Lawn Tennis Championships in Wimbledon, London, Wednesday, July 2, 2014. (AP Photo/Pavel Golovkin)

Anul asta, desi putini ar mai fi crezut, in august 2016, e din nou despre Federer;  dar oare mai e Roger despre triumful total la Wimbledon; bookmakerii spun ca da, sortii spun cam la fel, jocul spune acelasi lucru, adversarii n-o spun, dar o gandesc, fanii o viseaza, o adulmeca; ar fi un rasfat, o sarbatoare, un titlu de poveste, o aura, un destin, o incantare. Dar anul asta e si despre imprevizibil, iar acesta poate castiga inclusiv impotriva istoriei, a matematicii, a statisticii, a oricui. Daca nu va fi pentru Federer, ar fi frumos sa fie pentru Stan, ar fi colosal, sublim; pare totusi destul de complicat; dar si mai frumos ar fi sa fie pentru un tanar, pentru un Ostapenko, cum s-ar zice; pentru un naravas cu nebunie si talent, pentru un glont, pentru  o senzatie care sa vina si sa spulbere tot, pentru un Mister X pe care sa-l descoperim in 2017 si sa-l regasim la al 7-lea titlu peste cativa ani.

De-ati sti ce trista a fost ziua in care Roger l-a invins pe Pete la Londra, in 2001; va fi la fel de trista aceea in care Kyrgios, sa spunem, sau poate Thiem, il vor rapune pe Roger, caci acela va si semnalul unui nou inceput, dar si al unui sfarsit; daca il vor invinge cei din generatia sa, va fi firesc, au mai facut-o, o vor mai face, dar nu va avea impactul pe care l-ar avea izbanda unui nume proaspat. Il asteptam pe omul asta ca pe nimeni altul, caci el va fi viitorul.

In ce le priveste pe fete, ei bine, aici s-ar putea scrie romane si poate chiar se vor scrie; dar, pana la ele, sa spunem ca va fi un turneu al celor care stiu si pot domina cu lovituri directe; mai sunt putine nume care o pot face; Petra si Victoria vin dupa pauze fortate, Maria si Serena nu sunt in peisaj; si, atunci, cine poate cu adevarat pe iarba, dintre cele ramase in joc? Sunt 2-3 favorite mari sau sunt favorite, 10? Cat poate Simona? A, da, chiar asa, ce va face Simona, dupa ce a dominat sezonul de zgura? Probabil, nu atat de multe ca la Paris; sortii nu o ajuta nici ei, de data asta; cu Bouchard, Vesnina, Konta, Svitolina, Kerber sau Pliskova pe traseu, o finala la Wimbledon ar fi o performanta.

Fetele nu au totusi constanta baietilor; de aceea, pe iarba, minuni pot fi multe si mari; pot sa vina oricand si Coco Vandeweghe sau Venus si sa joace finala. Poate sa profite si Simona si sa ajunga lider mondial, de ce nu?! Despre celelalte fete din .ro, nu stiu ce pot ele pe iarba, orice tur trei ar trebui sa le multumeasca, avand in vedere tabloul.

Asadar, pentru ciocniri de forta, tabloul masculin, pentru ciocniri de orgolii, cel feminin; o sa va placa mult meciurile de aici, nu vor semana cu cele de la Paris; dar nu de asta va vor placea, ci pentru ca vor fi transante, abrupte, iuti, aristocrate, intense, fara prizonieri; traditia verdelui din insula, a tinutei obligatorii, a tot ce inseamna sportul venit sa se arate la el acasa, dinamica loviturilor, eleganta si precizia chirurgicala a mingilor asezate dincolo de fileu, ele sunt doar cateva din argumentele cu care cel mai mare turneu de tenis  vine in fata noastra an dupa an, prezentandu-se laconic: The Championships, Wimbledon.

Ma uit la nebunia asta estetica de prin ’93, anul in care Sampras era numarul 1 ATP si cand venea la Wimbledon, fie ca erau retururile lui Agassi, serviciile lui Ivanisevici sau voleurile lui Rafter, omul arata lumii ca pe prima si singura suprafata de joc vie, gloria se castiga jucand ofensiv; cu servicii miracol, cu o masina de asii in buzunar, chiar si pe serviciul al doilea, daca trebuia, dar si cu lovituri de o acuratete demonica, cu transpiratia lui eterna, cu gripul lui de poveste, cu acel focus care descumpanea pe oricine, Sampras a fost Wimbledon, tot asa cum Federer e Wimbledon; si daca Wimbledon e tenis, atunci si oamenii astia sunt un pic tenis, nu ziceti?… Vorba vine, un pic, ei insisi sunt obsedanta asteptare a trecerii scurtei peste fileu, sunt obsesiile magice ale geometriei liniilor drepte, sunt obsesivele servicii la teu, pe vremea cand nu exista Hawk-Eye, ci doar simtul bratului, informatia pe creierul o transmitea si infinita dorinta de a fi campion; si nu oriunde, ci la Wimbledon. De anul asta, turneul e pe Eurosport, asa cum sunt celelalte trei mari si asa cum merita. Uitati-va, macar din cand in cand, macar la fazele finale; o sa va placa enorm.

Cotele la pariuri, pentru triumful la Wimbledon.

 

Comments

comments

Powered by Facebook Comments

Leave a Reply!