No Power, No Chance; No Attack, No Chance; No Discipline, No Chance!

Cam asta spunea toata lumea, inaintea finalei de azi de la Open-ul Australiei. Si, daca?!… 😉

Finala feminina de la Melbourne e fara Barty si fara Halep; un pic surprinzator daca ne uitam la numele ajunse acolo – Sofia si Garbine – , mai putin neasteptat, daca privim la jocul propus de cele doua pe parcursul turneului.

Faptul ca n-a razbit a noastra in semifinala n-are de ce sa enerveze atat de tare, incat sa ne puta finala asta mai putin scontata, la inceput; pana la urma, Garbine Muguruza e o jucatoare cu rezultate cam la fel de mari cu ale Simonei, ne scuzati.

Am inceput sa scriu aceste randuri la scorul de 1-1 la seturi; primul act luat de iberica nu fara emotii, al doilea adjudecat de rusoaica, cu destula autoritate, pentru a avea un plus de curaj in debutul decisivului.

In setul al treilea, Kenin a intrat cu entuziasm mult si cu feelingul american dobandit, dar Muguruza a intrat cu mai multa liniste si mai multa experienta la nivel de finale.

Iar tineretea Sonyei o ajuta in debutul setului decisiv, facand-o pe Garbine sa isi puna intrebari tot mai dese, sa caute raspunsuri, sa se agite mai mult, sa isi castige mai greu punctele, sa se grabeasca, sa greseasca, sa piarda initiativa in schimburi; pericolul pare sa astepte prin apropiere pentru favorita, insa forta serviciului ei o tine in meci, suficient de solid.

Senzatia ca acest meci va fi decis totusi in plan mental, este tot mai prezenta; ne uitam la reactiile lui Kenin, care scapa intentionat racheta dupa punctele pierdute, insa fara nervi, apoi ne uitam si la spiritul de lupta afisat de Muguruza, dupa orice reusita. La 2-2, Kenin are probleme in a-si face serviciul, iar game-ul 5 tinde sa devina unul extrem de important in meci, desi pare inca devreme; blondina revine insa de la 0-40, isi face serviciul, castigandu-si punctele si arunca toata povara de pana acum a finalei, in racheta Muguruzei, sa faca ce-o sti cu ea.

Domnisoara Dulgheru, altfel unul din cele mai simpatice personaje din tenisul nostru, care comenteaza tot mai des sportul pe care il stie, o vede pe Muguruza mai tensionata si pe buna dreptate, dupa cele traite in game-ul anterior; iar Alexandra simte bine, caci Garbine pierde serviciul si Kenin are 4-2.

Iar Kenin, care la 4 ani voia sa fie campioana, pare sa-i fi insusit exemplar mentalitatea americana, spiritul si tot ce mai trebuie pentru a triumfa intr-o intrecere sportiva; antrenata de tatal ei, dar si de Uncle Sam, care cumva detine secretul succesului pe termen nelimitat, Sonya isi aduce aminte vorba aia ticaloasa, dar atat de misto “I’m the best, so fuck the rest!” si face 5-2, punand, practic o mana pe trofeul de la antipozi; va sti ce sa faca, se le puna pe amandoua, sau va tremura toata, cand va trebui sa inchida meciul, ipoteza deloc de neglijat, inclusiv in viziunea lui Dragos Suciu, comentatorul partidei.

Dar Kenin nu ia in calcul astfel de scenarii; are steagul SUA desenat pe racheta, ceva din puterea interioara a rusoaicelor adevarate si forteaza victoria pe serviciul Muguruzei; iar Muguruza clacheaza, face dubla greseala si ii da navalnicei ei adversare, victoria la care Sonya visa, inca de pe vremea cand era Anna Sofia si lumea tenisului o descoperea in bratele lui Kim, acea Kim! (nu, nu aia din Nine and a half weeks )

No Spirit, No Triumph!

Multi ii spun Sofiei ca este o revelatie, doar a scos liderul mondial din turneu, la ea acasa, insa fata asta, la fel cum au fost Naomi sau Bianca, este un pic altceva; ceva mai mult decat vedem noi, atunci cand ele castiga primul mare trofeu al carierei lor. Dincolo de vointa imensa a acestor fete, in spatele succeselor lor relativ timpurii, sunt trei natiuni (desi, corect ar fi sa spunem ca sunt sase! pentru ca atatea sunt, de fapt, cel putin moral) care au investit salbatic in acesti copii; rezultatele? Naomi Osaka, Bianca Andreescu si Sofia Kenin, se arata pregatite sa scoata la pensie generatia Simonei Halep, desi acest lucru nu se va intampla inca, pentru cativa ani.

Daca in ATP, cei trei mari par in continuare capabili sa ii tina la respect pe tinerii foarte talentati din circuit, in WTA, victoriile Japoniei, Canadei si SUA, venite pe mana unor jucatoare adoptate, in care s-a investit cu incapatanare si cu multa dibacie, ne arata, o data in plus, ca banii si munca fetelor, pot produce rezultate nemaipomenite, mai iute decat se pot obtine in tenisul masculin. Naomi, Bianca si Sofia, nu-s mai talentate decat Tsitipas, Zverev sau Thiem, sa fim seriosi; pe de alta parte, nici Halep, Kerber sau Muguruza, nu-s Nole, Rafa sau Roger; ar vrea ele…

Tinerele jucatoare de tenis ale acestei generatii, par fortate sa obtina rezultate remarcabile, insa nu e tocmai adevarat; succesul lor vine la o varsta buna; ganditi-va la Graf, Hingis si Henin! Acestea s-au impus la varste mai mici, cu mai putine resurse financiare si contra unor adversare infinit mai impunatoare; daca erau ele mai talentate decat tinerele acestei generatii? Raspunsul este da, era fantastice. Insa competitivitatea acestei generatii de fete, este cu mult peste aceea din urma cu 20 de ani. Este mai dificil azi pentru o fata ca Sofia Kenin, decat era atunci pentru, sa zicem, cineva ca Gabriela Sabatini, sa obtina un mare trofeu.

Pentru privitorii neutri, izbanda Sofiei Kenin nu-i una care sa entuziasmeze peste masura; pentru cei care urmaresc tenisul feminin de ani buni, nu doar atunci cand joaca ale noastre, e o victorie placuta, reconfortanta; pentru cei care o voiau pe Simona Halep in finala, sa stiti ca rezultatul de azi, se prea poate sa fi fost acelasi; pentru fanii Sofiei si pentru ea, este povestea visului unei copile, plecate pe o cale despre care nu stia mai nimic si ajunsa in ziua aia aleasa nu de ea, ci de soarta, in care pasiunea si caracterul ei s-au ridicat excelent la inaltimea momentului. Si visul acela de demult, se face mare cat un pepene verde din Dabuleni, in vara australa; pentru ca asa zic jucatorii in zilele in care le merge jocul, ca au vazut mingile, cat un pepene.

E o groaza de dorinta, de staruinta si de neastampar in victoria de azi a Sofiei Kenin; e ceva in miscarile ei, in mimica, in gesturile de nemultumire, in felul in care se manifesta pe teren cand ii iese jocul, care te face sa o privesti la inceput cu multa precautie, insa e felul ei de a fi, asa functioneaza, se hraneste cu ceva numai de ea stiut, care pare sa ii dea un soi de energie, pe care n-am vazut s-o mai produca altcineva pe teren.

E o electrica aceasta fata, o est-europeana autentica, ajunsa printre anglo-saxoni; a stiut sa ia de la ei fix ce ii trebuia pentru a pune la punct un mecanism nu neaparat fascinant, dar foarte eficient. Sofia nu pare sa fie un viitor star, dar poate fi o jucatoare foarte-foarte greu de doborat, de oricine; exprimarea ei pe terenul de tenis este usor atipica, dar este a ei, nu braveaza si cel mai important, functioneaza, produce rezultate, fara sa arda etape.

Sofia Anna Kenin a castigat Australian Open , The Happy Slam, la 21 de ani; as spune ca i se potriveste aceste turneu, mai mult decat oricare altul, in toate privintele; cred ca, trecand peste neplacerea de a ne fi luat sansa unei finale Barty – Halep, cu totii ne putem bucura pentru ea; traiectoria sa ne sugereaza o personalitate pe care n-o gasesti la oricine si ne anunta o jucatoare constanta, pe termen lung. N-am vazut miscare mai amuzanta la serviciu, ca la fata asta; dar daca a putut castiga un Slam cu el, pe semne ca poate si mai mult!

Iar noi… daca am putut sa ne trezim in timpul saptamanii in creierii noptii sa o vedem pe Simona Halep, ar trebui sa putem aprecia indeajuns si o finala de Grand Slam, fara Simona Halep; tenisul nu va fi mai putin interesant nici macar atunci cand se va retrage Federer, cu siguranta nu este mai putin interesant atunci cand nu joaca ai nostri; nu suntem noi miezu’ in niciun sport, nimeni nu e, de altfel; cati au crezut ca vor fi fotbalisti mai mari decat Pele si Maradona? Ei bine, iata ca au fost si vor mai fi. Tot asa, vor mai fi jucatoare de tenis din Romania, care vor ajunge sa joace finale de Grand Slam; cel mai probabil, Simona Halep va mai juca finale si va mai castiga finale; si ei ii vor urma, la un momemt dat, alte sportive. Pana atunci, sa fim drepti si daca iubim cu adevarat un sport, sa il iubim si atunci cand il practica altii si o fac mai bine decat o fac favoritii nostri; e semn ca ne-am ridicat si noi putin din micile meschinarii fara miza, ca vedem si intelegem ce se intampla cu adevarat pe terenurile de sport, intre acei oameni care umplu timpul nostru liber, cu eforturile si reusitele lor remarcabile.

Comments

comments

Powered by Facebook Comments

Leave a Reply!

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.