No Pain, No Gain. It’s Barty Time!

Suntem la finalul unui sezon frumos pentru circuitul WTA, nu atat pentru ca Simona Halep, care deja rupe Instagram-ul prin hamace exotice, a castigat singurul turneu de tenis care va conta vreodata pe planeta asta, ci pentru ca noua generatie de foste pustoaice teribile a luat pe sus vechiul si predictibilul top 10 de la sfarsit de an.

Mai mult decat atat, varietatea de nume care se regasesc drept castigatoare de titluri, in anul competitional ce tocmai se incheie, nu face decat sa bucure privitorii avizati de tenis, care se cam plictisisera sa bifeze cate 8 turnee castigate de Serena, 5 de Halep, 4 de Kerber si pe alocuri cate o ratacita, care a prins si ea un culoar bun si a luat un prapadit de trofeu.

Acestea fiind circumstantele, sa trecem la Turneul Campioanelor, acolo de unde se impune sa venim cu cateva ganduri, cat de cat coerente.

Ce am aflat dupa saptamana chineza de la Shenzen sau ce confirmari am primit; stim, de exemplu, ca marile staruri ale circuitului, nu sunt intotdeauna si cele mai bune, strict pe meserie, ci cele mai carismatice, c-asa e-n tenis.

Desi a castigat Barty, cea mai tenismena dintre alergatoarele cu racheta in mana, iar Svitolina a confirmat ca stie sa joace contra numelor mari, cu succces, vedetele sunt Naomi Osaka si Bianca Andreescu; intamplator sau nu, iesite prematur din turneu, din cauza stilului de joc, dar si a tineretii, cele doua erau asteptate in finala de toata suflarea presei sportive si, de ce sa nu o recunosc, si de mine. Ca au clacat fizic rapid, e o chestiune ce tine de disciplina pregatirii celor doua, nu de calitatea tenisului aratat.

Cu cine incepem? Pai, hai sa incepem cu a noastra si sa incheiem tot cu a noastra, dar cu cealalta.

Simona Halep

E de 10 ani pe scena, timp in care a strans peste 35 de milioane de dolari si 21 de titluri, dintre care doua de Grand Slam. E mult sau e putin? Pentru tenisul mare, e decent, e acolo, in zona; pentru Romania si pentru ea, e enorm. Tenis, inca mai invata; sigur mai invata! Intelegeti voi 😉

Ashleigh Barty

O sportiva remarcabila si un caracter rar, pe care cu siguranta ca nu il veti vedea vreodata transformat de ceea ce i se intampla in ultimul timp, este cam singura tenismena inzestrata cu talent pur, aflata la ora asta in activitate, la varf; as mai adauga aici cateva nume, dar pentru viitor: Cori, Iga, Amanda, Dayana, Marketa, Bianca. Barty s-a apucat de tenis, s-a lasat, s-a reapucat si la 23 de ani, e in fruntea ierarhiei; si nici macar nu e spectaculoasa, e doar fidela unei simplitati de multe ori miraculoase; o vom vedea ceva timp sus.

Karolína Plíšková

Aceeasi jucatoare pe care o stim de ani, care refuza sa invete si altceva in afara de lovitura de serviciu; pacat, ar fi putut fi la ora asta altundeva, mult mai bine si cu mai putine infrangeri la Halep, daca si-ar propune cu adevarat sa joace tenis pe tot terenul, nu de pe loc.

Naomi Osaka

Un copil nemaipomenit, un nume pe care oamenii de marketing il vor iubi si mai tare in timp, o rasfatata, o norocoasa, o jucatoare care daca se va maturiza rapid, nu va gasi prea multe oponente de nivelul sau.

Elina Svitolina

Tipa care pierde de fiecare data cand un amic pariaza pe ea mai mult de 10 Euro, tipa care pozeaza sexy, care are umor, care stie sa o joace pe Halep ca pe nimic, mai mereu, care ar fi vrut cu disperare sa isi apere titlul, dar care nu joaca tot timpul aproape de varful potentialului sau si asta o costa scump.

Petra Kvitová

O uriasa mai simpatica decat toate celelelte din circuit, cu zile in care propune un tenis devastator, de neoprit, dar si cu zile de o neputinta zguduitoare, care ar fi meritat, poate o cariera si mai mare, date fiind posibilitatile de exprimare si armelor fantastice.

Belinda Bencic

Crescuta in umbra eleganta a Martinei, sub aceea a reverului lui Stan si sub geniul lui Federer, e inca departe de cei trei, din toate punctele de vedere; totusi, saltul ei poate aparea oricand, cu ceva mai multa sansa, pentru ca la 24 de ani, inca e timp de mari victorii, de povesti bune.

Bianca Andreescu

Fata aia pe care pare ca stau multe meniuri de la Mc… plus doua portii de sarmale cu smantana, dar in care stau si o puzderie de calitati, cum nu a mai avut tenisul feminin, de Steffi Graf sau Martina Hingis si care la nici 20 de ani, e numele care a uimit America – iar America nu e usor de uimit -, care joaca precum un om matur, aflat in trupul unui copil, cum frumos observa Alexandra Dulgheru, colega de circuit.

Cu multa indrazneala, cu imaginatie, cu calm, cu ambitie, cu tot ce are nevoie o sportiva pentru a castiga frumos; jocul ei este usor de privit, dar atat de greu de executat, ca nu ai cum, sa nu admiri complexitatea si exuberanta pe care le ofera atat de generos. Are abilitate europeana si mentalitate nord-americana fata asta, va fi personaj, in toate sensurile.

La capitolul cancan, avem doua trebusoare, cu ale noastre; prima, este despre aroganta si cruzimea aratate de Bianca, in meciul contra Simonei; Bianca nu a vrut sa o invinga pe Simona; daca ar fi vrut, ar fi facut-o cu usurinta, pentru ca a fost evident pentru toata lumea, ce diferenta este intre tenisul celor doua, una cam mare in defavoarea Simonei.

Bianca a vrut sa o demoleze pe Halep, intr-un exces de neinteles de “am sa iti dau cu terenul in cap, pentru ca pot si pentru ca vreau; aici, acum, sa te vada toata lumea”, total nejustificat, si care, pana la urma, i-a adus infrangerea.

Ironia face ca acest meci, castigat cu o truda specifica de Simona, sa le fi scos pe amandoua din competitie; pentru ca energia consumata in prima zi, le-a costat mai mult decat isi planificasera; Simona nu a inteles ca nu e in avantajul ei sa se lupte cu Bianca in termenii acesteia si orgoliul de a nu pierde, cu niciun chip cu Andreescu, a facut-o sa piarda cu Svitolina si cu Pliskova, absolut previzibil.

A doua, este despre mult discutatul “on court coaching” al lui Cahil, care pentru o clipa a uitat cum este Simona Halep si i-a vorbit unei latine, ca unei anglo-saxone; sigur ca poate fi o solutie, abordarea australianului, dar momentul nu a fost ales prea fericit; nu e asta cauza principala a esecului ulterior, nici pe departe, insa cand esti intoarsa in set decisiv, nu sunt astea cuvintele de care ai nevoie, pentru a te ridica inca o data.

Cahil este extrem de important in jocul Simonei, niciun alt antrenor nu are un asemenea impact asupra calitatii exprimarii in teren a sportivei, cum are cangurul, insa tocmai de aceea, atunci cand ii iese e senzational, iar atunci cand nu, urmeaza un esec sigur.

Ce retinem? Ca dependenta Simonei de Cahil, mai ales la marile turnee, la meciurile grele, este inca un pic prea mare, pentru nivelul la care sunt fiecare dintre ei; cand Cahil va reusi – pentru ca va reusi -, sa ii antreneze Simonei si autonomia in regim de stres, Halep va mai castiga inca un Grand Slam.

Asadar, Cahil a gresit, crezand-o si plasand-o pe Halep pe niste coordonate mai inalte decat era cazul, in clipa in care i-a vorbit atat de abrupt; nu mai punem la socoteala faptul ca, stiind cu totii ce personalitate are Halep, a fost nevoita sa inghita cu sughituri o astfel de urecheala in public, sa nu ne amagim altfel.

In schimb, cand Federer i-a vorbit la fel de transant lui Zverev inaintea meciului decisiv de la Lever Cup, surprinzand in egala masura ca si Cahil, a functionat; semn ca este foarte important ca personalitatile care poarta un dialog de o anumita intensitate, sa se simta unele pe altele, in momentul respectiv, iar accentul sa cada pe ceea ce trebuie facut bine in viitor, nu pe ceea ce a fost facut rau in urma.

Cand Federer a urlat la Zverev cerandu-i un anumit tip de atitudine in meci, acesta a spus ulterior nu ca l-a ajutat, ci ca a fost determinant; cand Cahil i-a vorbit Simonei despre rusinea din joc, aceasta nu a afirmat ca a ajutat-o, ci ca a meritat sa fie admonestata. Iata diferentele, uneori niste lucruri banale, care pot face ca un reglaj extrem de fin sa incline decisiv in favoarea sau in defavoarea obtinerii unui succes.

Traim acele timpuri in care performantele sportive fara munca asidua, uneori dincolo de limite, sunt pe cale de disparitie; nu se mai castiga o finala de Grand Slam fara suferinta fizica si mentala, e aproape imposibil; de aceea, va spun inca o data, sa stim sa ne bucuram de acele intreceri sportive, in care geniul unui sportiv inca mai gaseste loc sa se manifeste cu naturalete, asa cum o facea in perioada dinaintea industrializarii sportului.

Pentru ca acolo unde exista, talentul unui sportiv, ca si acela al unui artist, nu isi va astepta niciodata randul, timpul sau locul; el se va arata cu o forta uluitoare pentru toti ceilalti, ca pana si cei mai buni vor gasi ca e potrivit sa aplaude, pana si cei mai greu de entuziasmat vor simti emotia acelor clipe cu adevarat remarcabile, irepetabile.

Comments

comments

Powered by Facebook Comments

Leave a Reply!

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.