I s-a spus încă de la debutul său, în 1942, că e genial

La finele anilor ’60, poetul Adrian Păunescu a realizat o serie de interviuri cu mari oameni de litere. Iată un interviu-document cu scriitorul Marin Preda, apărut în volumul “Sub semnul întrebării”, la Editura Cartea Românească, în anul 1979.

● Pe dumneavoastră vă cheamă Marin Preda?
Marin Preda: Da.


● Chiar aşa?

● Da. E numele meu. Nu-i al tatălui meu. E numele mamei.

● Cum v-ar fi chemat, altfel?
● Pe tata îl chema Călăraşu Tudor.

● Trebuia să va numiţi Marin Călăraşu. De ce nu vă numiţi Marin Călăraşu?
● Pentru că tata nu m-a înfiat. Eu port numele din prima căsătorie al mamei. Vezi volumul II din Moromeţii.

● De unde sunteţi?
● Din Siliştea-Gumeşti. Acuma, un inovator i-a zis Siliştea Nouă.


● Până când aţi stat la Siliştea-Gumeşti?

● Până în 1941, când nu m-am mai întors în vacanţă.

● De ce?
● Pentru că aveam impresia că dacă mă întorc n-o să mai pot pleca.

ÎN IARNA LUI ’41-’42A FOST FUNCŢIONAR
● Şi unde aţi făcut prima vacanţă liberă?

● La Bucureşti.

● Din ce trăiaţi?

● Trăiam căutând un serviciu. Tata nu mă mai putea ţine. Mi-a spus: “Fă-te şi tu funcţionar!”

● V-aţi făcut?
● Pentru o lună sau două. Nu-mi dau seama, mi-e imposibil să-mi amintesc şi să-nţeleg, cum am putut trăi, din ce surse, toată toamna şi iarna lui ’41-’42. Doar lucruri fără legătură, nefireşti… Fapte care parcă n-au nimic comun cu mine… Cineva m-a trimis, de pildă, într-o casă, zicând că acolo o să găsesc ceva. Mi-a deschis o tânără doamnă care m-a tra­tat cu atenţie şi mi-a spus despre ce slujbă era vorba. Îi murise o rudă. Aflase că sunt poet şi voia să-i scriu o poezie pentru cru­cea care urma să se pună pe mormânt.

● Şi aţi scris?
● Nu. Nici n-am încercat.

● Era să debutaţi pe o cruce de mormânt.
● N-aveam unde dormi, era lapoviţă prin tot Bucureştiul, şi umblam fără oprire, de la Gara de Nord la Gara de Est, toată ziua şi toată noaptea. Nici nu ştiu ce voiam, ce gând mă călăuzea şi de ce nu mă duceam acasă la ţară, unde măcar pentru câtva timp aş fi putut trăi printre ai mei.

● Şi debutul?
● Debutul s-a petrecut cam pe atunci, la ziarul Timpul, unde l-am cunoscut pe Miron Radu Paraschivescu, marele descoperitor de scriitori. Căci dacă, după atâţia ani, el cu acelaşi succes şi cu aceaşi plăcere continuă încă să des­co­pere scriitori români, înseamnă că are într-adevăr o vocaţie, care prin eficacitatea ei poate fi comparată cu a  lui Lovinescu, minus revista pe care Miron nu o are.

● Cum arăta Miron Radu Paraschivescu atunci?
● Tot aşa ca azi. Mergea cu paşii lui ciudaţi, dând impresia că are mereu galoşi în picioare. Mari schimbări nu s-au produs în fizionomia lui, sau, cel puţin, nu le-am observat.

● Ştiu şi eu de ce Miron Paraschivescu este un descoperitor?! Dar sunt curios de ce credeţi dumneavoastră că el este un descoperitor?
● Stai să-ţi spun. Uite în ce constă talentul unui descoperitor. Întâi, e iluzia lui că a dat de un geniu. Copleşit de această descoperire, i-o spune şi o spune şi altora: “E genial”. Strigă cu umilinţă: “Îl vedeţi? E un geniu”.

ERA, PUR ŞI SIMPLU, MARIN PREDA!
● V-a spus asta?

● Da. E drept că, înainte, i-o spusese şi unuia Dumitru Bărbulescu. Despre acesta zicea că e mai mare. Zicea: “Tu să n-ai pretenţia asta să fii ca Bărbulescu, că nu se poate”.

● Nu s-a putut, nu s-a putut.
● În al doilea rând, infirmările nu-l de­ranjează.

● Ba chiar cred că-i plac, pentru că-l lasă singur într-o credinţă. Descoperitorul încă  posedă un adevăr pe care ceilalţi nu-l înţeleg.
● Miron Radu Paraschivescu mi-a corectat prima nuvelă publicată, “Pârlitul”, după care au urmat altele.

● Când aţi scris “Calul”?
● Exact. “Calul” şi celelalte. În al treilea rând – anii nu sting pasiunea în Miron Radu Paraschivescu; şi mulţi tineri de azi, Mazilescu, de exemplu, pot să subscrie la această idee. Şi pe lângă toate astea – el ştia să cultive şi relaţiile personale cu scriitorul respectiv. Şi asta n-o făcea în scopul formării unor partide literare – cum fac mulţi – ci proceda exact ca acea eroină a lui Maupassant din Bel-Ami care-l lua pe erou de la rubrica “Câini striviţi” şi nu-l lăsa din mână până nu-l lansa.

● Acesta e Miron Radu Paraschivescu?
● Da. Acesta e.

● Aş adăuga că toate astea le face, fiind, în secret, convins de durata şi de valoa­rea propriei opere. Altfel, nici nu s-ar putea. Dar ce a însemnat pentru dvs. debutul?
● Era în plin război, în 1942, când puteam să dispărem toţi, cu speranţe şi visuri li­terare neîmplinite. Aşa avea s-o păţească mai târziu Tonegaru. Noi toţi însă, Miron Radu Paraschivescu, Geo Dumitrescu, Preda, Caraion, Stelaru şi alţii am supravieţuit unui dezastru. A urmat o perioadă de răgaz, după care am intrat în deceniul ’48-59, a cărui istorie va trebui să fie scrisă cândva.

● Totuşi, m-ar interesa şi debutul dvs. în volum!
● Pe vremea aceea, un debut ca al meu putea încă să fie considerat un debut fericit.


● De ce?

● Pentru că lumea mai ştia ce e un fenomen literar adevărat şi un debut adevărat. Mai târziu, s-a reuşit ca aceste manifestări ale culturii să fie bruiate. N-avea importanţă că toată presa literară şi paginile de literatură din ziare au făcut un cor în care s-au proferat injuriile cele mai grosolane la adresa volumului meu de debut din 1948. Faptul era cu atât mai neconcludent pentru cititor, cu cât nu venise încă perioada marilor credinţe – care se afişau – şi sub descoperirea cărora putea fi făcut aproape un proces medieval scriitorului. Era la început, deci am avut noroc, debutul a fost adevărat.

● Şi după debut?
● După debut am scris o nuvelă şi m-am trezit deodată împreună cu un prieten al meu prins într-o cursă. Reacţia la apariţia acestei încercări – dealtfel nereuşite – poate fi un pretext pentru “amintiri”, care n-ar fi numai literare.


● Vă rog să fiţi puţin mai clar!

● Nu. Mai bine să fiu epic! Novicov, care conducea revista Flacăra şi care iniţial se arătase entuziasmat de această lucrare…

● În scris?
● Prin cronicarul său literar…

● Cine?
● Un oarecine. Deci Novicov în înţelegere cu Iosif Chişinevski au făcut un “caz”.
În sistemul dogmatic din cultură, nevoia de cazuri e stringentă şi cadrele manifestă chiar un fel de dragoste adevărată pentru victimele lor, când acestea le servesc o interesantă maladie. De altfel, Novicov şi-a manifestat, pe urmă, dragostea asta de tip nou pentru mine într-un fel care mă impresiona, semnându-mi pe stradă sau pe o uşă aprobări de împrumuturi la Fond. Scria, sus, pe o hârtie albă pe care-o scotea din geantă: se aprobă, şi, na, zicea, pune-acolo cât ai nevoie şi du-te la casierie… Revenind la acea nuvelă, ea oferea un astfel de prilej fericit de maladie literară, încât au fost trimişi doi redactori la “Filatura de bumbac” să stea de vorbă cu o muncitoare de acolo, pentru că, poate nu ştii, într-o filatură era localizată acţiunea nuvelei.

Mărturii sacre despre adevărul vieţii
● Cine erau redactorii?

● Nici pe ăştia nu-i mai ţin minte! Dar ştiu – ei înşişi mi-au povestit – că s-au întors cu o declaraţie, făcută tot de ei şi semnată de responsabila culturală de acolo, de la sindicat şi au publicat-o în Flacăra pe prima pagină. Dar asta nu putea face nici o impresie asupra publicului. Era însă o mărturie sacră a adevărului vieţii…

● Înşelat de nuvela dumneavoastră…
● Cam asta era. Pe baza acestei mărturii esteţii trebuiau să tragă concluziile lor, pe care le-au şi tras în toate publicaţiile.
Curând am fost declarat “duşman public” şi predat şi în facultăţi. Ulterior, responsabila aceea a fost şi angajată la Flacăra pe baza succesului obţinut de articolul ei, cum zisei, scris tot de redacţie. Formula era “îmbunătăţirea compoziţiei sociale a redacţiei”. De altfel, metoda a fost folosită mai departe: au continuat să scrie articole pe care ea doar le semna; şi pe urmă în şedinţe se ridicau tot ei, în frunte cu Novicov, care şi el ştia de această comedie, şi spuneau că “uite ce progrese se obţin” şi mai spuneau: “Iată ce înseamnă un element sănătos”.

● Cum aţi scris dumneavoastră scrieţi Moromeţii? Cum aţi dus până la capăt Moromeţii? Scriaţi în tăcere? Ştia cineva că  scrieţi?
● Cartea asta nu e terminată.

● Cum, nici acum nu e terminată?
● Nu e terminată, deşi ambele volume sunt scrise din prudenţă, în aşa fel încât să poată fi citite împreună şi să pară că nu mai au nevoie de altele. Domn’ Păunescu, mi-e în continuare greu să vorbesc despre “Moromeţii”.


● Totuşi, vă rog, domnule Preda, răspundeţi-mi; spuneţi-mi ceva!

● Dar de ce te interesează?

● Cum de ce mă interesează? Întâi pentru interviul nostru. Al al doilea rând, pentru că în urmă cu câţiva ani am crezut că această carte nu e cartea care să mulţumească generaţia mea. N-aş zice că neapărat apariţia volumului II mi-a arătat brusc cât sunt de durabile astfel de cărţi – atât de rare -, dar trebuie să spun, totuşi, că volumul II are un rol deosebit, în aceea că a aruncat o lumină vie şi peste primul volum, l-a scos adică din istoria literară – faţă de care generaţiile tinere au adesea o atitudine polemică – şi l-a proiectat în plină actualitate culturală, legându-l de momentul în care şi noi voim, şi, uneori, reuşim să existăm.
● Am mai spus o dată că, în acest roman, nu apare tema povestitorului. Am spus asta înainte de apariţia celui de-al doilea volum. E vorba de tema celui care a scris această istorie, al cărui destin rămâne încă neatins de carte şi care mă obsedează. Atunci va fi împlinit romanul “Moromeţii”, când şi destinul povestitorului va fi revelat. Deci iată de ce nu pot vorbi încă de istoria acestei cărţi.

● Vreţi să rămâneţi stăpân al acestei cărţi sau erou al ei? Ce credeţi că va ieşi din asta? Veţi fi absorbit de propria dvs. operă sau ea va rămâne sub tutela dvs.? Nu ştiu dacă mă înţelegeţi. Aici găsim alternativa regizor-actor. Veţi conduce din umbră până la ultima filă Moromeţii sau veţi fi acel corăbier care împinge cu vâslele la un moment dat, ca să meargă corabia, nu în apă, ci chiar în trupul corăbiei?
● Nu, nici vorbă, cartea încă îmi aparţine.

Adrian Păunescu: Cum vă mişcaţi, domnule Preda, într-o lume literară care are senzaţia că stăpâneşte perfect identitatea dvs, lume căreia i-aţi dat repede, certitudinea, pe care dvs. înşivă v-ar fi  aproape imposibil să o dărâmaţi?
Marin Preda: Da, am adesea senzaţia neliniştitoare că mi se pipăie sufletul cu mâinile. Şi nu numai asta, ci şi că e uneori prins şi strâns. E o senzaţie de durere, tocmai când cititorul crede că există o jubilaţiune. Trebuie să te fereşti.

Ce putere are scriitorul?
● Foarte mare, şi, în acelaşi timp, foate mică. Istoria îi oferă ambele şanse. Să ne referim, de pildă, la Rousseau. Oare nu scrierile lui au făcut din Robespierre ceea ce a fost acest revoluţionar? Dar de atunci mulţi s-au învăţat minte şi l-au pus la locul lui pe scriitor. Unii l-au băgat în lagăr. Ba chiar l-au împuşcat. E momentul în care istoria striveşte.

Numai două alternative? Atât?
● Există şi o a treia culoare a soartei scriitorului. El, cunoscând marele rol pe care poate să-l joace, uită că mijloacele sale, singurele sale mijloace sunt cărţile pe care le scrie, şi nu mica lui persoană care – pe scena istoriei practice – foarte rar se întâmplă să joace un rol important. Se poate face ipoteza că dacă Rousseau ar fi trăit încă 10-15 ani, poate că el însuşi nu l-ar fi înţeles deloc pe Robespierre.

ELEVII NU-ŞI IARTĂ PROFESORII CARE-I DEZAMĂGESC
Şi dacă rolul scriitorului e atât de ameţitor, atunci rolul criticului literar care e?
● Acelaşi, de ce nu? El poate fi şi un martir, cum a fost Eugen Lovinescu. E-adevărat că poate fi şi un… Mi-aduc aminte de un moment, când un critic din vechea generaţie, într-o adunare a criticilor, vorbea despre prestigiul şi autoritatea acestei profesiuni şi despre felul cum şi le-au pierdut cei din deceniul 50-60, lăudându-l pe A. Toma. Iată, mi-am zis, un om care dă nobleţe şi greutate acestei îndeletniciri. Nu după mult timp, văd însă în “Luceafărul”, din vechea ediţie, un articol intitulat “Recitind Cordovanii” semnat de criticul nostru. Acuma, eu nu zic că acest roman nu e o carte care poate să placă, dar ideea de înaltă exigenţă pe care mi-o sugerase, bucurându-mă, criticul, nu prea se potrivea cu tămâierea cu care l-am văzut că începea şi el să se îndeletnicească, ca şi cei din deceniul 50-60… N-a fost o simplă întâmplare, niţel mai târziu aceeaşi pană exigentă făcea elogiul unei cărţi despre Goethe, al cărui nivel coborât ar fi trebuit,simplu, să-l facă s-o ocolească. Îi găsea merite de elevaţie.

Despre cine e vorba?
● Nu spun cine. Mi-a fost profesor şi m-a dezamăgit şi atunci. Elevii nu-şi iartă profesorii care-i dezamăgesc.

V-am văzut, domnule Marin Preda, la ore târzii de noapte, plimbându-vă, singur pe străzile Bucureştiului. Ce sens aveau plimbările acelea?
● Probabil că nu mai sunt foarte tânăr. Plimbarea e o plăcere a oamenilor maturi.

Spuneţi-ne o amintire neobişnuită din viaţa dumneavoastră.
● În 1944 eram militar în termen… Veneam spre Olteniţa, dinspre Cernăuţi. Şi în dreptul Bucureştiului la staţia Triaj, am sărit din tren şi am părăsit detaşamentul. Lucruri mult mai urgente decât războiul mă chemau în oraş. A doua zi, 4 aprilie, bombardamentul american groaznic, asupra Capitalei, cu întreruperea mersului trenurilor pe care bineînţeles că n-am verificat-o, dar o puteam invoca. A treia zi mă prezint la unitate la Olteniţa. Co­mandantul companiei mă dăduse dezertor pe “Staţia şi Raportul”. Rezoluţia batalionului suna aşa: “Să se întocmească acte de dezertare şi să fie înaintate regimentului pentru judecată dimpreună cu ostaşul”. Plutonierul, şeful meu de cancelarie (fiindcă eram secretar, adică furier al companiei), şi-a pus şi el rezoluţia, care suna aşa: “Soldatul Preda Marin, executarea!” “Adică, cum dom’plutonier” – l-am întrebat – “să-mi fac singur acte de dezertare? Să mă trimit singur la puşcărie sau pe linia întâia?” “Tri­mite-te, zice. Eu te-am pus să dezertezi?” Şi m-am aşezat la birou şi mi-am făcut singur propriile mele acte de dezertor. Eram foarte vesel.

Când v-aţi simţit cel mai bine în toată existenţa dumneavoastră?
● Cel mai bine te simţi întotdeauna când eşti cel mai inocent. Asemenea clipe ne însoţesc apoi tot timpul şi au valoare numai în raport cu aspiraţiile noastre morale intime. Faptele de care sunt legate nu le spun celorlalţi, bineînţeles, mare lucru. Eram tot militar, în acelaşi an. Ne aflam la Cosmeni. Batalionul nostru primise ordin de retragere. Conducerea unităţii intrase în panică. Nu veneau trenuri să ne ia. Orele treceau şi seara se apropia. Atunci maiorul a dat ordin să ne întoarcem în sat, să luăm de la ţărani căruţele cu cai. Am mers cu plutonierul meu şi am intrat într-o curte. Era agitat. Îi era frică să nu fie prins. Ţăranul stătea ca o momâie pe prispă şi părea surd la ordinele care i se strigau, să scoată caii şi să-i înhame. Din grajd, a tras caii lângă oişte, şi a vrut să le pună căpestrele în cap. Am văzut cum stătea lângă cal şi mi-am dat imediat seama ce-o să se întâmple. Stătea înaintea lui, şi nu în lături, şi când i-a pus căpăstrul pe cap, calul a făcut mişcarea sa reflexă cu botul înainte, pe care el nu i-o cunoştea, şi l-a izbit în faţă trântindu-l grămadă. Am izbucnit într-un râs colosal. În viaţa mea parcă nu râsesem aşa de tare. Plutonierul a scos pistolul, s-a uitat la mine, în treacăt, ca la un element bizar, s-a îndreptat spre ţăran, pe care însă n-avea de ce să-l împuşte, şi atunci a pus mâna pe un par şi când i-a croit una pe spinare, parcă l-a rupt în două. Aici, din nou am izbucnit… Dacă mie mi-ar fi tras una în cap, cu parul sau cu pistolul, cred că aş fi murit cu râsul pe buze.

Vă place, după câte ştiu, să  conduceţi maşina?
● Da, deşi de fiecare dată când mă urc la volan sunt conştient că am tras la o loterie, la care dacă îmi iese lozul cel mare… Am şi avut un accident din care am scăpat în mod miraculos.

Cum scrieţi dumneavoastră, de fapt?
● În ultimii ani, am scris totdeauna după-amiaza, în câte 3-4 ore pe zi, cu ajutorul cafelei şi fără tutun. Nu-mi place să stau închis, într-o odaie cu cărţi în ea, de aceea  m-am plasat chiar în mijlocul casei, fiindcă nu suport să văd cărţi în timp ce scriu, să stau adică în biroul meu.

CÂND SCRIU, UIT DE PROPRIA MEA EXISTENŢĂ
Ce stare de spirit aveţi când scrieţi?
● Uit de propria mea existenţă şi descopăr adesea că sunt fericit în meseria mea, deşi scriu mult mai greu ca altădată. Am de luptat cu ideile parazite, care îţi dau iluzia, prin abundenţa lor, că îţi merge bine. În realitate, paginile acelea mai pe urmă le arunci.

Pe cine citiţi dintre prozatorii de azi?
● Din generaţia mea, mi-a plăcut volumul de povestiri “Echinoxul nebunilor” de Baconsky şi cele două volume de proză ale lui Paul Georgescu. Am fost totdeauna curios de fraza ciudată a lui N. Velea. Nuvela sa “Zbor jos” este o creaţie fără cusur. La fel de curios sunt de evoluţia lui Fănuş Neagu şi N. Breban. Neagu pictează tablouri dense, îndelung lucrate, cu pastă consistentă şi, în acelaşi timp, parcă evaporată. Breban e febril, are o frază excesiv literară, deloc autentic şi totuşi reuşind să stârnească un interes acut pentru pesonajele sale. Sunt câteşitrei scriitori cu vocaţie deosebită. Iar D.R. Popescu are şi el toată cariera înainte.

Dar dintre cei foarte tineri, cine vi se pare orientat către o sur­să care să corespundă opiniilor dvs. despre şansa scriitorului?
● Aurel Dragoş Munteanu, prin curajul de a fi cenuşiu şi de a izbucni numai în câteva capitole, cu un fapt brutal, Sorin Titel şi Iulian Neacşu, care îşi caută cu fervoare un stil propriu. Mircea Ciobanu pare să şi-l fi găsit, pagina lui are concentrare.

Presupun cu impertinenţă că nu aveaţi pricepere, sau că nu aveţi priceperea lui Miron Radu Paraschivescu, în materie de poezie. Dar viaţa v-a pus recent în faţa situaţiei de a-i citi, de a-i califica pe poeţii tineri, în juriul pentru premiile revistei Luceafărul. Ce v-a plăcut?
● Un poet: George Alboiu, pentru caracterul vag elegiac al versurilor lui, ce cântă mituri şi tradiţii care nu mai există, se­mă­nând undeva cu Ion Gheorghe. Şi el şi Ion Gheorghe îmi stârnesc însă nedumerire: oare ei nu ştiu că aceste mituri şi tradiţii ţă­ră­neşti nu mai există, sau sunt pe cale să dispară? Au aerul că toate au rămas la locul lor, ca pe vremea când erau ei copii.

Dar Nichita Stănescu?
● Nichita a scris acum nişte poezii “în dulcele stil clasic”, care deodată mi-au plăcut.

La 46 de ani de viaţă, ce vă reproşaţi?
● Demonul literar.

Ce să înţeleg din această formulă?
● Când abia debutasem într-o zi, m-am trezit că-mi spun mie însumi că literatura nu mă interesează şi că n-o să mai scriu. Această gândire s-a asociat totdeauna în amintirea mea cu sentimentul de putere, de indiferenţă faţă de acest fenomen pe care-l numim literatură. Cu timpul, am pierdut, parţial, acest sentiment. Mi-e frică să nu-l pierd de tot şi să devin sclavul fără scăpare al scrisului.

Sursa: Jurnalul National

Comments

comments

Powered by Facebook Comments

17 thoughts on “Un om uriaş”

  1. ce ar fi de comentat.o comparatie plastica de cum m-am simtit cand am citit articolul.parca paseam pe varfuri sa nu deranjez nimic.parca cineva imi daduse voie sa intru in Pantheon eu maruntul insignifiantul..Cred despre Marin Preda ca e unul dintre cei mai buni scriitori nascuti vreodata pe meleaguri carpatine.si vorbesc la timpul prezent despre el pt ca opera sa nu moare.e la fel de vie si astazi ca si atunci cand a scris-o

  2. Mi’ar fi placut sa fi trait mai mult! Ceva imi spune ca Preda ar fi fost capabil de ceva chiar mai grandios decat realizase deja pana atunci. Dar asta, poate ca asa a fost sa fie…

  3. Ma intereseaza prea putin persoana lui Adrian Paunescu, chiar si in acest context; sa nu uitam ca el era acela care statea in spatele microfonului, nu in fata lui ! Atat.

  4. pai normal ca ar fi facut mai mult.problema e ca a trait pe vremea comunistilor si se vede chiar si in interviul acesta retzinerea lui vizavi de anumite subiecte.era normal sa nu se poata “desfasura”.cand doar si pt un cuvant nelalocul lui atunci puteai lua ani grei de temnitza.

  5. Nici nu stii cat ma bucur ca s’a terminat totul ( sau aproape totul) in ’89, pentru ca nu stiu cum as fi rezistat!

  6. @codeus Mi se pare mie sau chiar esti putin rautacios?Ai citit Morometii? @Dragos Ai avut dreptate.Ma bucur pentru aceste articole minunate !

  7. Nu stiu cat de bune sunt posturile, dar nici cele mai proaste nu cred ca sunt! 😉

  8. Te rog sa ma crezi ,ai un stil aparte.Postarile tale sunt pe cat de interesante pe atat de benefice pentru cei interesat.Nu este o rusine sa recunosc ca eu invat ceva din aceste postari.Omul cat traieste ,invata !Ca doar nimeni nu s-a nascut invatat !

  9. Poate ca o parte din stilul meu se numeste “incercare de diferentiere” ! 😉

  10. Da Ramona am citit Morometii pe vremea cand altceva nu prea aveai ce face .de cand am invatat sa citesc mi-am pierdut multe jumatati de nopti citind (de o mai luam si pe coaja de la tata pt tzinut lumina aprinsa pana noaptea tarziu)si adeseori si zile.Dar nu inteleg unde e rautatea de care ma acuzi?pt ca adevarul era ca mai scapau si carti de literatura de calitate la tiparire atunci.as aduce in discutie si “orasul cu salcami” a lui Camil Petrescu care atunci cand l-am citit intr-o lume plina de avant muncitoresc si nema puritate in dragoste a fost un adevarat soc pt mine ca tzin asa ceva in mana tiparit in Romania comunista.

  11. @ Ramona & codeus
    Disputele (sau curiozitatile personale legate de persoana celuilalt), le purtati in alta parte! Aici incercati sa comentati la subiect, pe cat posibil! E o sugestie!

  12. si Preda a fost “ingradit”si tolerat de regimul comunist.motivele nu le cunosc eram neexistent pe vremea aia, sunt nascut abia in 67.generatiile mai recente nu stiu daca il si inteleg pe Preda sufocati de atata modernitate din jur.

  13. @codeus Te felicit pentru tot bagajul tau de cunostinte dar te rog suntem in 2009. @Dragos Scuze!

  14. Ma bucur ca am gasit acest blog si sper sa-l mai citesc. E foarte frumos sa ne reamintim de oameni si idei curajoase , de mari scriitori. ce ne-am fi facut fara ei?
    cineva a spus aici ca “Orasul cu salcami” e de Camil Petrescu. Imi cer scuze ca voi corecta, e de Mihai Sebastian, autor printre altele si al romanului Accidentul si al piesei Steaua fara nume precum si al unui controversat jurnal publicat abia in anii din urma.

Leave a Reply!

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.